|
|
25. Premiantul….
Vasile B. învata usor si era mereu primul. Din clasa a sasea, cînd s-au anuntat fruntasii pe scoala, a ajuns cel dintîi si pe scoala. Vasile B. nu se omora cu învatatura. Se baza mai mult pe ce-i ramînea de la ore si pe ce ciugulea din manuale, în cele cîteva minute cînd profesorii întîrziau. Apoi, era si traditia. Unuia, care avea zece pe linie, nu-i dadeai patru, cînd îl prindeai cu lectiile nefacute, îi dadeai, preventiv, un noua. Si, daca istoria se repeta, îl pedepseai cu un opt. Profesorii îsi protejau premiantii, asa cum gradinarii îngrijeau de florile lor si cînd începeau sa se vestejeasca.
La primele lectii de calcul integral, însa, Vasile B. si-a dat seama ca pîna aici îi fusese. Era ca la trecerea unui prag. Mintea lui refuza sa priceapa de ce era nevoie de integrale. Timp de doua luni, asa cum îi era obiceiul, profesorul de algebra i-a oropsit cu scoaterea la tabla numai pe codasi. Vasile B., care nu întelegea nimic din integrale, era totusi surîzator. Avea surîsul premiantului edificat, care se uita de sus la zbaterea celorlalti. Drama s-a declansat în ultima zi, înainte de încheierea mediilor, cînd profesorul de algebra l-a scos pe Vasile B., mai mult de forma, la tabla. Vazînd ca sta ca un bou si surîde la toate întrebarile, profesorul s-a consultat în cancelarie, înainte de a-l lasa corigent, cu colegii. Cazul era clar: Vasile B. nu numai ca ignora cu totul calculul integral, dar avea si o privire de îndaratnic împacat cu sine. Din ea, chiar si un dascal cu mai putina experienta deslusea un soi de angajament pe viata: m-ati pierdut dintre fruntasi!
Viata de codas nu era chiar atît de grea, cum le parea fruntasilor. Vasile B. a crezut ca se va prabusi cerul daca nu mai ia zece la toate materiile. Dar nu s-a întîmplat nimic deosebit, exceptînd faptul ca se simtea liber. Complet liber însa s-a simtit doar în ziua în care profesorul de romîna nu i-a mai dat opt, fiindca-l prinsese cu lectia despre “Fratii Jderi� neînvatata, ci trei.
La douazeci si cinci de ani de la absolvirea liceului, la agapa cu fostii colegi, Vasile B. se plimba printre ei si-i asculta cum se lauda cu succesele profesionale.
- Ma, Vasile, l-a luat la smecherie unul din ei, director adjunct la un liceu comunal, ma, tu aveai problema aia, ca nu treceai deloc pragul la integrale. Ha! Ha! Ha! Macar ai facut si tu o facultate?!
Zîmbind fara pic de ipocrizie, exact ca în ziua cînd s-a simtit pentru prima oara eliberat de o grija ce nu i se potrivea, Vasile B. a raspuns:
-Pai, dragii mei, parca am mai avut timp de integrale? A trebuit sa muncesc, sa scot bani, ca sa am cu ce sa va platesc petrecerea asta a voastra. Sa simtiti si voi macar o zi ca traiti.
===================================================================
26. Libertatea si banii
Lui Vasile Vasilescu jr., un foarte talentat pictor de peisaje, i s-a spus ca în America ar face avere cu talentul sau. Fiindca i-au spus-o mai multi, Vasile Vasilescu jr. a umplut o lada cu tablouri înfatisînd munti înzapeziti, poiene verzi si livezi de visini dînd în floare si, o data sosit la New York, a început sa colinde galeriile.
În tara, desi picta numai ce-i placea, Vasile Vasilescu jr. se simtea îngradit si sarac. Nu ca n-ar fi avut din ce trai, fiindca la doua, trei sute de dolari lucrarea gasea o multime de clienti. Dar prea-i spusesera multi ca locul lui e într-o lume cu bani, ca sa nu se simta marginalizat si privat de libertate. Ca în parabola cu vaporul. Pe punte esti liber sa faci tot ce vrei, dar vaporul are drumul lui si toti calatorii coboara-n acelasi port.
La New York, afli numerosi galeristi care vorbesc sapte, opt limbi si româneste. Cînd nu-i cheama Grossman, îi cheama Weissman. Vasile Vasilescu jr. avea din tara o scrisoare de recomandare catre un anume Grossman, dar, fiind timid, a nimerit la Weissman. Domnul Weissman a citit cu mare atentie scrisoarea ce-i era adresata lui Grossman, si, dupa ce, într-un acces de sinceritate, i s-a plîns lui Vasile Vasilescu jr. ca afacerile merg mai prost ca niciodata, a cerut sa-i arate peisajele. Brusc, fata i s-a luminat.
- Mai - a zis domnul Weissman -, asa un talent mare eu n-am mai vazut. Am un client potrivit chiar acum.
Si l-a sunat pe client imediat, vorbind cu el mai bine de o ora. Nu în româneste, ci în celelalte sapte, opt limbi, pe care le stapînea la perfectie.
- Cu asa un talent mare ca a lui matale - l-a asigurat domnul Weissman, avansîndu-i cu generozitate doua sute de dolari - ne îmbogatim amîndoi. Ai sa pictezi vila, gradina si piscina clientului meu, Grossman.
- Grossman, galeristul?, a întrebat pictorul.
- Nu - a raspuns Weissman, cu aerul ca-i comunica un cod secret -, Grossman bancherul.
A doua zi, Vasilescu jr. a fost urcat într-o masina si, la fata locului, Weissman i-a explicat cum trebuie sa arate tabloul, daca voia sa încaseze pe el 10.000 de dolari cash. Privind casa de pe pînza, invitatii lui Grossman trebuiau sa realizeze ca bancherul era un om de circa 500 de milioane de dolari. Admirînd piscina, toti oaspetii lui Grossman trebuiau sa-si imagineze cum putea sa arate yachtul. Iar minunîndu-se de rosul venetian al rochiei doamnei Grossman, care citea o carte într-un sezlong, clientii de seama ai bancii, prezenti adesea la cocktailurile din vila bancherului, trebuiau sa simta îndemnul spontan sa-i laude toaletele si sa-i spuna ca e la fel de frumoasa ca pe vremea cînd turna în filmele cu Clark Gable.
Cu talentul lui atît de viguros la peisaje, Vasilescu jr. trebuia sa sugereze, prin culoare si desen, ca vila costase cam 20 de milioane de dolari. În rest, avea absolut toata libertatea sa zugraveasca ierburi, frunze si flori, asa cum îl îndemna constiinta de artist.
====================================================
27. Mesagerul …
Într-o noapte, în timp ce visa ca manînca singur un pui la cuptor, inginerul hidrotehnist Balan a fost trezit de tirîitul iritant al telefonului. Îl suna un fost coleg de facultate, stabilit în Germania, care-l anunta sa se duca a doua zi pe platoul din fata statuii de la Obor, fiindca un mesager avea sa vina cu ceva din partea sa.
- Cine-i mesagerul, a întrebat buimac inginerul somer Balan.
- Nu mai fi asa de curios! Ai sa vezi tu cine-i. Surpriza!
- Si ce-mi aduce?
- Nu fi atît de pisalog. O sa vezi. Surpriza!
Inginerul somer Balan ar fi vrut sa mai întrebe: "Dar tu cine esti?", fiindca nu-si amintea deloc ce coleg de grupa avea el în München, însa n-a insistat, ca sa nu primeasca acelasi raspuns: “Surpriza!�
“Macar sa fi apucat sa gust nitel din puiul ala�, si-a zis cu obida Balan si a încercat sa adoarma.
Pîna sa-l ia din nou somnul, s-a gîndit la ce-i putea trimite lui un amic bogat. Pentru ca numai un om avut îsi deranjeaza cunoscutii în toiul noptii ca sa le promita surprize. În locul puiului la cuptor, inginerul Balan a visat ca toata masa era ocupata acum de un pachet mare, din care ieseau, ca din cornul abundentei, fel de fel de minunatii: computere, sacouri de vicuna, aparate de ras americane, ciocolati, blugi de firma, dar si un scaun cu surub, o motocicleta cu atas si o statuie mare de alabastru. Balan era atît de fericit, ca nu se mira de unde aparuse motocicleta aia. Mai ales ca n-apucase sa goleasca nici jumatate din pachet.
A doua zi, o voce firava, nici barbat, nici femeie, i-a comunit la telefon ora de întîlnire. Balan s-a îmbracat frumos si, cu un ceas înainte de ora fixata de mesager, s-a pus pe asteptat. Era pentru prima oara cînd se uita atent la oameni.
Din cînd în cînd, zarea cîte o persoana care tîra un geamantan sau se lupta cu niste sacose mari si inima începea sa-i bata cu putere. Unii, deoarece inginerul Balan îi fixa cu un luciu ciudat în priviri, îl priveau si ei, unii zîmbindu-i, altii încordati. Daca lînga platou se oprea o masina de lux, Balan îsi zicea cu duiosie:
- Te pomenesti ca nebunul ala vrea sa-mi daruiasca o masina!
Cînd din multime se ivea o femeie eleganta, Balan se îndrepta energic spre ea si schita un salut, chiar daca femeia nu avea si un pachet mare în brate.
Dupa o ora de delir, în care si-a imaginat tot felul de mesageri, care de care mai misteriosi, a aparut un pustan cu o voce pitigaiata, care i-a zis vesel:
- Eu te cunosc pe matale, de la unchiu-meu, din fotografie. El mi-a spus ca în facultate ai publicat la gazeta de perete poezii cu hidrocentrale. Si eu scriu poezii.
- Zau? Da' tu ce fel de poezii scrii? a întrebat negru de suparare inginerul somer luînd un plic din mîna baiatului.
- Ai sa vezi - a raspuns cu nonsalanta mesagerul - surpriza!
============================================================
28. Cronica …
În ciuda faptului ca are cea mai mare capatîna din toata clasa, elevul Procopiu Streches, din satul Miaua, învata prost. Nu-i chiar ultimul, asta-i drept, dar primul nu ajunge sa fie niciodata. Înaintea lui sînt Vasile Odobac, Neacsu Mustocea, Ilie Gorbanescu, Gelu Doicea, si Ionel Buza. Fiind un scolar ambitios, Procopiu toceste pîna noaptea tîrziu, în timp ce ai lui Mustocea si Gorbanescu merg cu oile ori se duc cu Buza si Odobac în spatele morii sa fumeze. Cu cît toceste mai mult Procopiu, cu-atît mai nestiutor este. Daca ar fi mai atent la lectii, poate ca situatia s-ar mai schimba. Fiindca sta noaptea si citeste, ziua doarme. Se uita, adica la tovarasu' Iorgu, cu privirea aceea grava si ultragiata, ca a popii cînd vorbeste despre desfrîu, si-si închipuie cum ar fi daca l-ar întreba tovarasu' nu stiu ce chestii si el s-ar ridica în picioare si ar sti, si-n vremea asta Iorgu îl întreaba, dar Procopiu, fireste, doarme, si cînd profesorul racneste odata la el sa-si tina dovleacul sus, e ca picat din luna si ia nota patru, si i se strica media.
- Cum, ma, tata, sa fie blegu' lui Doicea mai destept ca noi, îl cearta, luîndu-l pe de departe batrînul Streches. Are el alt cap ?
Adevarul este ca are. Doicea are o bila rotunda si lucioasa si a prins obiceiul sa stea tot timpul cu mîna ridicata. Cu asta, fie ca stie ori nu, ia un punct în plus.
Procopiu se gîndeste la bila lui Doicea si hotaraste :
- Le-arat eu !
Arata-le, ma, tata, mai repede, zice Streches cel batrân, ca se termina scoala. Umilit de blîndetea lui taica-sau, care altfel îl cam cîrpeste, Procopiu se pune iar pe tocit. Sînt ceasurile douasprezece, Odobac, Doicea, Gorbanescu, Mustocea si Ionel Buza dorm de mult, Streches batrînul doarme si el neîntors, ca omul ce si-a platit toate datoriile, maica-sa sforaie cu nadejde. Numai Procopiu învata:
- “...prin urmare, nu obiectul unei istorii nediferentiate, ci obiectul contradictiilor dezvoltate, deci obiectul cel mai dezvoltat. Tocmai acest mod de a concepe obiectul explica aparitia fenomenului în chestiune în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Daca nu ar fi acelasi obiect care determina constiinta teoretica, atunci unitatea de conceptie ar fi de neînteles. Caci prin ce lege se realizeaza unitatea a doua obiecte atît de diferite ?�
Procopiu citeste întrebarea de cîteva ori si habar n-are prin ce se realizeaza unitatea a doua obiecte atît de diferite. Cînd zice obiect, se gîndeste la masa, la scaun, la bascul lui taica-sau, la cufarul unde-ndeasa sora-sa presurile de zestre. Pe urma se gîndeste ca masa ori cufarul n-au cum sa determine constiinta teoretica.
- “...prin urmare - turuie Procopiu, simtind cum îl ia somnul - nu obiectul unei istorii nediferentiate, ci obiectul contradictiilor dezvoltate, deci obiectul cel mai dezvoltat...�
Si-n acest timp cufarul începe sa se lungeasca si sa se lateasca, apoi sa se-nalte încetisor. Capul îi cade pe masa, în sfîrsit, troznind din toate cusaturile.
- Ce-ai, ma ? sare taica-su, caruia, se pare, zgomotul nu-i este chiar necunoscut. Ce hodorogesti ?
- “...Caci prin ce lege se realizeaza unitatea a doua obiecte atît de diferite ?� , susoteste Procopiu.
- Prin ce lege... silabiseste taica-sau, sculat sa bea apa. Prin ce lege, ma ?
- Nu stiu, zice Procopiu sincer.
- Ei, vezi, spune întelept batrînul Streches, ca si cum treburile astea lui îi erau de mult clare, vezi de ce-ti iau altii înainte ?
Pe la ceasurile patru, în zori, se trezeste maica-sa.
Procopiu are fruntea plina de cucuie, dar nu se lasa:
- “...Daca nu ar fi acelasi obiect care determina constiinta teoretica...�.
Iar rezultatul e ca termina scoala al saselea, si ca pentru premiul întîi se bat Doicea si Ionel Buza.
Dupa ce încheie profesionala si iese mecanic, Procopiu echilibreaza oarecum situatia. Iliuta Gorbanescu e sofer pe-un camion si vine acasa la cîteva zile o data. Lui Buza, premiile nu i-au fost de nici un folos. Nu-i neaparat nevoie sa stii care-i obiectul contradictiilor celor mai dezvoltate ca sa mulgi oile si sa faci brînza. Mustocea e gestionar la magazinul mixt. Pîna a-nvata sa fure cum trebuie a fost prins de vreo trei ori. Acum stie si s-a capatuit. Gelu Doicea e socotitor la ceape iar Odobac, dracu' stie ce-nvîrte Odobac, fiindca-i tot timpul pe-acasa si nu-l mustra nimeni.
Procopiu munceste pe ruptelea si cîstiga în consecinta. Nu umbla altfel decît în costum si cravata si, în general, se respecta. Are o geanta mare de piele în care pune totdeauna cîte ceva pentru casa. Fiind odata cu reparatiile într-o comuna de viticultori si-ncheindu-se treaba cu o betie, si-a pierdut geanta. Cînd s-a trezit, i-a scris primarului o scrisoare: “Cu ocazia ajutorului tovarasesc la care am participat în calitate de mecanic încadrarea cincea si fiind oarecare îmbulzeala, va rog respectuos sa-mi gasiti prin careva o geanta de piele maro care e o amintire de familie (premiu). Depun spre recunoastere ca e patata cu ulei de salati de floarea-soarelui într-un colt si ca miroase a peste (stiuca). De asemenea a brînza si a pastrama de capra. În spate e mai galbena ca am carat niste acid (stie tovarasu' maistru Calu), iar în despartitura din fata e jumatate de kil de masline si doua bucati mari de sapun de casa. Are cataramele legate cu sîrma si tovarasul contabil Militaru o cunoaste ca i s-a rupt anul trecut mînerul si si-a murdarit pantalonii cu duco verde (pentru gard)�.
În geanta asta, Procopiu a carat tot ce-a avut nevoie în gospodarie, e un obiect despre care se poate spune ca face parte din viata lui. Geanta apare în toate fotografiile lui Procopiu, o ia cu el în vizite la prieteni, la sedinte o tine solemn pe genunchi, din pricina gentii, atît de-ncarcata încît curelele n-o mai ajung si-i nevoie sa stea legata cu sfoara, lumea nu mai baga de seama ce cap mare are al lui Streches.
Seara, cînd sfîrseste treaba la atelierul mecanic, Procopiu urca în tractorul cui se nimereste, ca sa coboare acasa ca din taxi. Sare, deci, din cabina si-si scutura, nu fara o anume distinctie, praful de pe haina. Îsi potriveste cravata, si-si asaza bascul pe crestetul dovleacului. Apoi cere geanta si-i strînge omului mîna, cu aerul generos al unui director ce-si concediaza soferul peste noapte.
Cînd paseste în ograda, Procopiu arata multumit si are de ce. Cu munca a reusit sa le-o ia înainte la toti.
Gorbanescu face curse clandestine si-si paveaza cu piatra drumul din strada pîna-n prispa, Procopiu tocmeste un mester si face o alee lata de ciment curat, ca aleea principala dintr-un parc orasenesc.
Si-a construit Odobac o casa mare, îsi înalta Precopiu una si mai mare. Îsi sapa Buza pentru oile lui o fîntîna mare, Procopiu, desi n-are oi, sapa una si mai mare. Poti sa scoti din ea apa cu cisterna. Pune Doicea o gradina mare de legume, pune Procopiu una si mai mare. Îsi ia Mustocea o nevasta trupesa, se-nsoara Procopiu si-si ia o nevasta si mai mare.
Aici e, din pacate, greseala lui. Antonia e o muiere rumena si rotunda si, oricît de nervos se arata de-un timp Procopiu, care nu mai dovedeste cu fîntîna, gradina si casa, cele mai mari din tot satul, ea nu se misca de sub umbrar si are privirea împacata a omului care si-a terminat absolut toate treburile. Antonia e blonda si, în felul ei, frumoasa. Are un pîntec prosper, astfel ca toata lumea o crede grea. Trece un an, trec doi, pîntecul Antoniei se umfla si mai mult, dar copii nu face. Gospodaria lui Procopiu e din ce în ce mai mare. Are sumedenie de pasari, vite si vitei, are si oi, a mai zidit cîteva camere, si-a reparat geanta în mai multe rînduri si i-a mai pus un buzunar de piele si camarile i-s pline, si beciul plin.
Antonia pare fericita, cum sta ea asa în scaun si creste si tot creste, ca un aluat, mai trec niste ani. Curtea lui Mustocea s-a umplut de copii, Odobac are si el trei, Gorbanescu face curse clandestine, dar nu reuseste sa mai agoniseasca pentru ca are cinci baieti care-i manînca si urechile. Doicea s-a pus pe facut copii chiar mai-nainte de a se însura, astfel ca a facut nunta odata cu botezul, cît despre Nelu Buza, copiii merg cu oile si el trîndaveste si nici nu se sinchiseste de obiectul care determina constiinta teoretica, desi cîndva promitea mult în treburi d-astea.
Batrînul Streches vine din cînd în cînd la fiu-sau si zice necajit de tot :
- Bine, ma, tata, sa fie blegu' lui Doicea mai virtos ca noi ?
Ca si cum Antonia i-ar fi rusinat pe-amîndoi si ei trebuie s-o recunoasca. Antonia e de fata la discutie, e zîmbitoare ca întotdeauna, în mîna are o felie groasa de untura pe pîine, pe untura a pus un strat de zahar de aproape un deget si pe masura ce îmbuca, i se vede pîntecul crescînd.
- Le arat eu! raspunde Procopiu cu barbia în piept.
- Arata-le, ma, tata, mai repede, ca mor eu, mori tu, moare si nevasta-ta si te mostenesc vecinii.
Dupa ce pleaca batrînul, Procopiu o duce pe Antonia în casa si o bate. Desi e mititel, tot strîngînd la suruburi numarul 32 în atelierul mecanic, s-a facut vînos. Antonia primeste bataia cu seninatate. Cînd Procopiu osteneste, Antonia îsi mai pune o felie de pîine cu untura si zahar, apoi iese sub umbrar si se odihneste; are un surîs lung, venind parca dinlauntrul fiintei ei dolofane si aurii, un surîs care iese prin toti porii pielii si o ajuta sa arate si mai înfloritoare.
Gorbanescu, care se nimereste întotdeauna pe-acolo cînd sta Antonia la odihna, îsi arunca ochii peste gard, pe urma se uita la uscata de nevasta-sa, la mîinile ei negricioase si trecute si simte un nod în gît.
De cealalta parte a curtii, Nelu Buza, care doarme în cerdac, cu palaria trasa peste frunte, deschide alene cîte un ochi si, ca prin ceata, o zareste pe Antonia cea frumoasa tronînd sub bolta de vita de vie si raspîndind în jur o lumina galbuie, ca o pulbere de aur în soare. Cît e Buza de lenes în toate nu se poate stapîni sa nu ofteze si cerul gurii i se umezeste.
Mustocea, care-i dintre toti cel mai al dracului, vine la gard si sopteste :
- Ma, Antonia, sa-mi spui si mie cînd se duce Procopiu asta al tau în vreo delegatie, sa-ti povestesc ceva.
Iar Antonia mesteca alene si numai obrazul i se misca într-un zîmbet.
Anii trec, ziua Procopiu e la atelier si strînge suruburi nr. 32, seara îsi bate nevasta, iar în ograda sînt tot mai multe vite si pasari. Casa are acum etaj si-n fundul gradinii apare înca o fîntîna mare.
Într-o zi, dupa ce Procopiu o burduseste bine pe nevasta-sa, aceasta, cu glasul ei taraganat, acelasi în toate împrejurarile, îi zice frecîndu-si oarecum uimita vînataile :
- Da, de ce nu mergi tu, Procopiu, la un doctor si ma bati pe mine ? Ca poate ar trebui, de-o pilda, sa-ti înmoi eu oasele ?
Procopiu pricepe ce zice femeia si arata cam nauc. O saptamîna nu se atinge de ea si luîndu-si o zi recuperare merge la oras unde face niste analize. Din analize rezulta ca Procopiu Streches, mecanic, în vîrsta de 36 de ani, domiciliat în satul Miaua, are o problema personala si nu face copii.
Un an, Procopiu e aproape mort. Gradina e în paragina, fîntînile s-au umplut de gunoaie, via sta neculeasa, cît despre geanta, e-aruncata sub pat. Într-o seara, îi zice mohorît Antoniei sa intre în casa si sa-l astepte acolo. Ea îl asculta, în vreme ce barbatul termina o tigara. Dupa ce arunca într-un strat de trandafiri uscati si coplesiti de praf chistocul, vine hotarît spre femeie si începe s-o bata. În anul ce s-a scurs si-a pierdut priceperea fiindca nu mai apar vînatai. Cîrpind-o cu un soi de lehamite, care pe muiere o nelinisteste vadit, îi spune ca a vazut el cum o priveste Gorbanescu si cu ce ochi se uita dumneaei la Gorbanescu, ca nu e prost, cum socotesc ei si ca îi are la mîna. Pe urma îi zice sa-i faca un copil, ca altfel 0 omoara. Din discutie nu reiese prea limpede daca trebuie sa faca un copil cu el, desi se stie ce-a zis doctorul, sau cu Ilie Gorbanescu, vecinul. Antonia, care nu e chiar foarte desteapta, plînge singura, pîna spre miezul noptii, în vreme ce Procopiu fumeaza tigara dupa tigara, ca în preajma unui lucru foarte important. Pe la patru, în zori, fara sa fi dormit un ceas, Procopiu îsi ia geanta cea mare de sub pat si pleaca. Unde, nu spune. La prînz, Antonia se trezeste cu vecinul în casa. Ilie, cît e dumnealui de umblat, se-arata strîmtorat.
- Auzi, spune el, cu aerul ca-ntreaba, de ce vine Procopiu asta la mine... Auzi ce-mi cere...
Si-i poveseste Antoniei ceea ce ea stia prea bine.
Seara, Procopiu, fara s-o descoasa, fara sa scoata un cuvînt, îi da o mama de bataie sora cu moartea si, ostenind de-atîta dat, o dezbraca si se urca vitejeste în pat cu ea.
Antonia naste dupa noua luni fix un baiat grasun si blond, semanîndu-i din primele zile, atît de bine, încît poti sa crezi ca l-a conceput fara ajutorul nimanui, clocind, cum sta ea sub umbrar, un ou de aur. Procopiu arata iarasi a om. Baiatul creste si el aduna. Mai sapa o fîntîna, mai pune o vie, mai înalta un hambar.
Uneori, Procopiu cade într-un fel de prosteala. Umbla cu ochii în pamînt, nu schimba o vorba cu nimeni, munceste în sila. Nebarbierit, cu o tulbureala bolnava în adîncul privirii, vine cu o sticla de rachiu în casa lui Gorbanescu si, dîndu-i afara nevasta, începe:
- Uite, ma Iliusa, ca venii iar.
Ilie toarna rachiul, asa a turnat si anul trecut, asta face cam la un an o data, cînd îl apuca pe-al lui Streches.
- Sa ma ia dracu, Procopiule, o ia cu juramintele înainte Gorbanescu, fara sa zica de ce-ar fi cazul sa-l ia dracul. Tu du-te la un doctor, c-ai ceva la cap.
- Lasa capul, face îngaduitor Procopiu pipaindu-si bila grea, nu de capul meu e vorba.
Beau o sticla, discutia merge cu jumatati de cuvînt, o deschid pe-a doua, Ilie aduce de baut, la ziua sînt turta si înca nu se leaga nimic.
- Pe mine, spune Procopiu cu un ultim efort de luciditate, nu ma intereseaza ce-a fost în ziua aia. Eu, cînd zic ceva, am zis...
- Jur pe mama, o tine Gorbanescu mestesugeste, jur pe tata, jur pe sora-mea, Nuta, jur pe masa asta...
Si roteste privirea tot cautînd sa mai jure pe ceva.
Iar Procopiu, fara sa-l asculte, o tine pe-a lui:
- Nu te-osteni, ma, ca nu-i nevoie. Ce-a fost atunci, a fost. Dar dupa aia? Dar dupa aia? Eu, fiindca juri, te cred. Dar dupa aia? Si cine-mi spune mie sa fiu sigur ? Poate sa-mi spuna careva?
Gorbanescu, surprins de-aceasta întrebare, cata vinovat vinovat în tavan. Sigur, adica, nu-i nimeni. De ce-ar fi sigur tocmai Procopiu ?
Avînd niste treburi la Miaua, urc în masina unui sofer, pe nume Ilie Gorbanescu.
- Ai grija, ma sfatuieste seful bazei, ca-i cam asa!
Si arata ca-i lipseste o doaga.
Soferul e un individ lung si osos si din fiecare miscare îti arata ca urmeaza o seama de treburi unde numai el ar sti sa se descurce. În drum, de exemplu, ne opreste un bulibasa cu tiganii lui. Oamenii au o afacere la Filipesti si dau un pol. Ilie Gorbanescu îi invita curtenitor sa urce în basculanta, le cere sa-l ierte ca o sa-i scuture, tiganii fac caz de ceremonia lui, discutam despre fel de fel de lucruri, uitind de pasageri, cînd, deodata, cu o lucire isteata în ochi, încetineste si da drumul la bascula. Tiganii urla, claie peste gramada, se ridica din praf si ameninta ca-l taie.
- Taiati purceaua, le spune multumit Gorbanescu, si-mi explica serios ca avea ceva de lamurit cu ei, ca-n urma cu vreo zece ani fratele bulibasei o curta pe sora-sa, desi i se atrasese atentia ca, nefiind sindicalist, nu avea sanse.
Povestea soferului e lunga si complicata, atipesc în mai multe rînduri, aud crîmpeie, cînd ma trezesc ma arat interesat de mersul istoriei. Ilie e în stare sa vorbeasca ore în sir, pîna acasa la el, îi tot zice. Are cinci baieti care vorbesc repede, le place sa vorbeasca, nu sa fie ascultati, cînd Gorbanescu scoate o sticla de tarie, baietii îsi fac de lucru pe lînga ea. Ilie îmi toarna si continua sa povesteasca, îl întreb ce s-a întîmplat cu fratele tiganului si el se mira sincer :
- Care frate ?
Afara ploua mocaneste, primarul e plecat si trebuie sa-l astept, soferul încearca o istorioara cu un mecanic de locomotiva care a furat patru vagoane si n-a avut unde sa le doseasca. Ma uit pe fereastra si zaresc un omulet povîrnit în hîrlet, luptînd sa sape o gradina napadita de balarii.
- Da' ce cap mare are!, zice, fluierînd cu admiratie, soferul.
Omul are un cap normal, nevasta soferului ne-aduce de mîncare, e o vreme în care nu merita sa te certi pentru adevaruri nefolositoare. Admit ca are un cap mare si încep sa mestec o bucata de cîrnat uscat.
- Nu-i asa?, face înfiorat brusc Gorbanescu. Are o capatîna pe cinste. Omuletul îsi vede de munca lui, ploaia l-a patruns pîna la piele, e singur cu gîndurile sale, nu-l intereseaza nimic în jur, dar Gorbanescu e de alta parere:
- Sta ce sta si numai uite ca-si repede privirea încoace.
Ma uit pe fereastra si zic, din nou, ca are dreptate. As proba totul, ploaia s-a întetit, primarul întîrzie.
- Îl cheama Procopiu Streches, ma lamureste soferul, ne cunoastem de copii, în scoala i-o luam mereu înainte, uneori da damblaua peste el, ia o sticla cu rachiu si vine încoace.
Stiu ca urmeaza o noua istorie, bautura m-a încalzit, baietii lui Gorbanescu au reusit sa înhate restul de bautura si alearga bezmetici prin curte. Ascult istoria lui Procopiu si a Antoniei lui, îmi amintesc ce a zis seful bazei si, cînd ajung la primar, i-o spun.
Primarul se scarpina în urechi, parca asteptînd sa i se vorbeasca de Ilie Gorbanescu si încretindu-si fruntea cugeta:
- Vorbele sînt, cîteodata, mai încapatoare decît faptele. Ilie se pricepe sa nascoceasca. Tu cunosti una despre un om si uite ca vine el cu alta si nu mai stii ce sa crezi. Îti zice, bunaoara, ca Procopiu are capul mare, tu stii ca nu-i asa, dar dupa o vreme te uiti dupa al lui Streches si-ncepi sa-ti pui problema.
- Pai, intervine nevasta primarului, nu-i nici o filozofie. Procopiu are o capatîna cît toate zilele.
===============================================================
29. Un codas si un fruntas…
În facultate, codasul anului se tinea tot timpul dupa fruntasul anului. Asculta plin de veneratie tot ce zicea acesta si, cu toate ca de multe ori era evitat sau i se spunea ca scaunele din jur sunt ocupate, nu se supara. Pe fruntas nu-l deranja faptul ca numarul codasilor era mai mare decît al fruntasilor. Altfel, cum s-ar mai fi chemat el fruntas? Dar simpatia exagerata a cîtorva mediocrii, recunoscuti ca atare, îl complexa. Mai cu seama simpatia frenetica a fruntasului prostilor. Totusi, cum sa-i ceri unui om sa nu te mai admire?
La un moment dat, hotarît sa lamureasca definitiv relatiile dintre ei, fruntasul i-a spus codasului:
-M-am gîndit deseori la situatia ta. Cred ca, în fapt, esti un baiat extrem de capabil, însa ti-ai ales gresit meseria. Un spirit meditativ ca al tau s-ar remarca într-un loc unde nu-i nevoie sa citesti.
Si, pentru ca ironia i s-a parut prea transparenta, a precizat:
-Sa tocesti asa, ca mine.
Codasul a vazut în cuvintele fruntasului un semn de prietenie si un îndemn de a-si descarca la rîndu-i sufletul:
-Sa stii ca ai dreptate – a zis el – o sa ma mut curînd la alta facultate. Dar la sinceritate vin si eu cu sinceritate. Nu mai toci atît, ca îti obosesti mintea si n-o sa mai fii bun de nimic exact cînd trebuie. Eu, de exemplu, dupa ce citesc un curs, zac o saptamîna.
Fruntasul ar fi trebuit sa se simta jignit. Dar cum codasul s-a transferat, chiar în saptamîna aceea, la Universitate sau la Drept – nimeni nu stia precis unde – a balansat cîteva zile între o stare de jena si una de usurare si a uitat incidentul.
Cînd s-au reîntîlnit, absolut din întîmplare, dupa aproape treizeci de ani, codasul ajunsese academician si profesor universitar la Arhitectura, iar fostul fruntas, care, naiba stie de ce, a ascultat sfatul prostului de a nu mai toci toata vremea, un modest director adjunct la o scoala profesionala.
-Dragul meu – i-a zis academicianul, privindu-l cu intensa afectiune drept în ochi – daca nu erai tu sa-mi dai curaj, ajungeam dracu’ stie unde. Director de internat ori de scoala post-liceala. Sau ma apucam de tocit si ma nenoroceam. Întotdeauna am fost de parere ca erai cel mai perspicace dintre noi. N-o sa-ti vina sa crezi, dar sîntem vreo zece din anul acela, toti niste hahalere care te adoram si ne-am schimbat complet meseria. Asa cum ne-ai sfatuit tu. Apropo, cum îti merge? Cu ce te ocupi?
============================================================
30. Un om care avea sa ajunga celebru …
Pe cînd era tînar si necunoscut, un mare pictor italian obisnuia sa dispara de acasa pe neasteptate si sa se întoarca spre seara, fara sa dea explicatii. Disparitiile sale nu deranjau pe nimeni, dar cîtiva membri ai familiei si cîtiva prieteni ramîneau încarcati cu o nedumerire.
Cum e mai neplacut: nu te priveste, nu face nimanui nici un rau, totusi se întîmpla.
Pictorul a continuat sa se faca din cînd în cînd nevazut si dupa ce a ajuns celebru.
Nimic nu prevestea ca are sa dispara. Fixa o întîlnire, se anunta undeva însa, brusc, se evapora. Disparitiile erau prea scurte, ca sa provoace cu adevarat neliniste. Nu anunti politia sau spitalul de psihiatrie pentru ca un om lipseste cinci ore si nimeni nu stie unde se duce.
Pe masura ce-i crestea faima si solicitarile sociale se înmulteau, rudele si apropiatii s-au trezit uneori în situatia de a da urgent de el, în zilele cînd se stia ca a disparut din nou. Dar unde sa-l cauti, fiindca în oras - un oras nu prea mare - nu era de gasit nicaieri. Iar de urmarit, nu îndraznea nimeni sa-l urmareasca. Cine stie cum ar fi reactionat. Cînd o celebritate se supara, toata lumea are ceva de pierdut.
S-a remarcat, totusi, ca obisnuia sa dispara o data sau de doua ori pe luna, de la ora 10.00, pîna la ora 16.00. Cuiva i-a trecut prin cap ca la ora zece si un sfert pleca un tren catre primul oras - un oras mare, în care te pierdeai usor în multime - si ca la ora saisprezece fara un sfert, din acel oras sosea, de asemenea, un tren. Mai departe, lucrurile s-au desfasurat de la sine. Un prieten, care se simtea mai îndreptatit ca altii sa stie ce era cu disparitiile artistului, s-a dus în gara unde l-a vazut luînd trenul catre marele oras.
Prietenul s-a urcat si el în tren, cu sentimentul ca e complice la un mister. La coborîre l-a urmarit pe pictor prin multime si a descoperit ca acesta se oprea pe terasa unei cafenele, unde comanda un expresso si un pahar cu apa. Dupa care, se uita la oameni pîna la ora 15.00, cînd o lua agale spre gara.
Interesîndu-se, prietenul cel curios a aflat de la personalul cafenelei ca, uneori, mai cerea si o prajitura. Un tabiet neschimbat, vreme de douazeci de ani.
La un anonim, ciudateniile sînt ciudatenii si atît. La un om celebru, nevoia de a fi cîteva ceasuri anonim semnifica precis ceva important. Nu stiu ce si nici nu vreau sa-mi bat capul. Povestea e atît de frumoasa!
============================================================
31. Cina …
Miliardarul american, care m-a poftit sa-i fac o vizita la birou, era si pictor miniaturist. Firma lui construia blocuri gigantice, cu optzeci de etaje, dar el picta peisaje de marimea unor timbre si era foarte sensibil la orice lauda, întrucît nu reusea sa priceapa pentru ce era laudat: fiindca era bogat sau fiindca era talentat.
Am nimerit întîmplator într-o expozitie de-a lui cu tablouri minuscule, care m-au incintat pentru ca erau mici. În America, totul e mare sau imens. Pîna si oamenii sînt imensi. Nu toti, fireste. Dar vezi atîtia obezi, ca slabii par sa devina o minoritate nationala protejata, ca animalele si plantele pe cale de disparitie.
În niste note de calatorie, am scris cu simtire despre expozitia aceea, în care intrasem, cum spuneam, fara sa stiu cine e autorul. De fapt, laudam nu miniaturile americanului, ci nevoia profund omeneasca de a evada si în mic, nu numai în mare.
Ziaristii si scriitorii folosesc adesea formulele “chemarea spatiilor nesfîrsite� si “chemarea infinitului�, dar pierd din vedere ca exista si chemari ale infinitului mic. Altfel, de ce s-ar fi inventat microscopul?
Un român american, care facea afaceri cu miliardarul miniaturist, i-a tradus articolul meu si astfel m-am trezit cu o scurta epistola de multumire. La sfîrsit, miliardarul-artist spunea ca i-ar face mare placere sa ne cunoastem, daca mai vin la New York. Invitatia suna foarte firesc. La fel cum v-ar suna si dumneavoastra una sosind din Australia, Alaska sau Tara de Foc.
Iata, dar, ca aveam ceva comun cu un miliardar: infinitul infinitul mic din miniaturile sale si infinitul si mai mic din buzunarele mele. Mergînd, cu o trimitere de la un ziar, la New York, i-am dat un telefon. Omul a fost foarte prompt. M-a chemat sa iau cina în biroul sau de la firma, ca sa putem discuta în liniste despre pasiunea pentru imaginile microscopice. Mi-a zis sa comand ce mîncare voiam, drept care am cerut un meniu de milionar: friptura, cartofi prajiti si salata. El a voit doar salata.
Miliardarul era un barbat trecut de saptezeci de ani, exagerat de slab, care consuma numai salate, lapte si apa plata. Pe vremea cînd era sarac si tînar consuma aceleasi lucruri: salata, lapte si apa plata. I-au trebuit cincizeci de ani si o cazna de doua miliarde de dolari ca sa afle ca fusese cîndva fericit.
Singurul lucru în plus, pe care i-l adusese averea era libertatea de a picta miniaturi sub pseudonim.
*** FINAL ***
74.5KB
|
|
