|
|
...Pentru ca initiativa Academiei, din 17 februarie 1993, prin care s-a reintrodus în ortografia româneasca litera â (în afara cuvîntului „român" si a derivatelor sale, unde figura din 1965), a fost o eroare stiintifica, generata de un anume sentimentalism anti-comunist (bazat si pe legenda ca î-ul din i ne-ar fi fost impus de oamenii lui Stalin, desi î-ul din i a fost practicat, de mari nume ale literelor românesti, la Viata Româneasca, înca din anii '20 ai secolului trecut, cu mult înaintea aparitiei comunismului la noi). Cei doi lingvisti membri ai Academiei au votat unul „împotriva", celalalt „abtinere". Toate institutele de lingvistica din tara au dezaprobat decizia.
...Pentru ca, prin readoptarea lui â din a, ortografia româneasca se complica în mod artificial, introducîndu-se un criteriu mecanic, arbitrar si strain spiritului limbii române: acela daca un sunet se afla în interiorul cuvîntului sau la una din extremitatile sale. Ar trebui, e.g.°, sa scriem a târî (cu doua litere diferite pentru exact acelasi sunet), dar eu târâi (schimbînd din nou litera, pentru ca e în alta pozitie)… A scrie un sunet într-un fel daca e-n corpul cuvîntului si-n alt fel daca e la unul din capete e o procedura care sfideaza claritatea latina a limbii române si principiul dominant fonetic al ortografiei românesti, conform caruia un sunet sau un grup de sunete se transcrie (aproape) întotdeauna cu aceeasi litera, respectiv cu acelasi grup de litere. Au spus-o mari carturari, atît români (Radulescu-Motru, A.Scriban, Philippide, Densusianu, G.Ivanescu, G.Ibraileanu, E. Coseriu, Mioara Avram) cît si straini (A. Meillet, R.Lepsius, Alf Lombard).
...Pentru ca î-ul provine dintr-un a în doar cca 31%1 din cuvinte; în marea majoritate a cazurilor (69%), î-ul provine din cuvinte (fie latinesti, fie de alta origine) CARE NU CONTINEAU SUNETUL/LITERA A în locul respectiv, ci unul/una din sunetele/literele E, I, O sau U, asa ca transcrierea sa azi prin â este absurda. Daca am fi paroxistic de pedanti, ar trebui sa-l transcriem cu ("e" cu accent circonflex), ("o" cu accent circonflex) sau ("u" cu accent circonflex). Iata doar cîteva exemple:
î din e: monumentum>mormînt (=mormênt!), tenerus>tînar (=tnar!), ventus>vînt (= vnt!) freiner (fr.)> a frîna (=a frna!) netengu(sl.)>natîng (=natng!) frengi (tc.)>frînghie (=frnghie!);
î din i: luminaria>lumînare, ridere>a rîde, ripa>rîpa, sinus>sîn, stringere>a strînge, rivus>rîu drîmba (sl.) geamlîc (tc.);
î din o: fontana>fîntîna (=fntâna!), longum>lînga (=lnga!) monastiri (sl.)>mînastire (mnastire!) limoni (gr.)>lamîie (=lamie!) gond (magh.)>gînd (=gnd!);
?î din u: aduncum>adînc (=adnc!), perturnicula>potîrniche (=potrniche!), hirundinella>rîndunica (=rndunica!) gîndac (=gndac!), mîrsav (=mrsav!), zvîrli (zvrli!), smîrc (=smrc!) (sl.) tarîm (tc.) (=tarm!).
...Pentru ca, în cazul cuvintelor în care sunetul î provine dintr-un a, numai aproximativ o jumatate (15% din total) sunt de origine latina, asa încît â-ul din cca 85% dintre situatii nu are cum sa constituie mult invocata „proba de latinitate a limbii noastre", de care, oricum, în anul 2002 nu cred ca mai e nevoie decît pentru inamicii oligofreni.
... Pentru ca o alta dovada stralucitoare a legaturii intrinsece, a „înrudirii" interne dintre i si î (si nicicum între a si î) o constituie alternantele fonetice:
în pronuntie dialectala (ardeleneasca, moldoveneasca), foarte adesea sunetul i se transforma în î, niciodata însa sunetul a: tigan>tîgan, sifon>sîfon, sila>sîla, stinga>stînga (la Eminescu rimeaza cu „plînga"), stins>stîns, si>sî, sina>sîna, tine>tîne, tiui>tîui, ziua>zîua etc.;
multe substantive prezinta transformarea lui î în i prin trecerea de la singular la plural sau de la masculin la feminin: cuvînt-cuvinte, juramînt-juraminte, mormînt-morminte, sfînt-sfinte-sfinti; tînar-tineri etc.;
în cursul conjugarii unor verbe, i devine î: a vinde-eu vînd-tu vinzi-ei vînd etc.
Din aceste motive stiintifice, mi se pare absurd sa scriu cu î din a.
31.9KB
|
|
